Invatati sa fiti fericiti

O povestioara religioasa,pentru sufletul nostru....

Basmul din Carpaţi

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat
Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua
zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea
atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu
ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de
muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe
oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume
urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui
bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale
de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi
spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră
încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre
casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma
paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi,
într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o
colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce
te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să
găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie
să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să
mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm
împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De
fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete,
ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre
nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire
mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta
este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de
rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată,
să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea,
trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă
pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse
puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi
simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în
suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi
lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să
răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot
aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se
mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”,
ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător
pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să
vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea,
pentru
că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea
unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul
tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei
ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima
copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria
mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră
în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai,
vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în
dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe
buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că
biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se
ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să
glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de
fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se
întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”
Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica
nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea
lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să
se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit.
Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale
bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai
făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai
făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am
dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care
Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă
legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a
făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”,
răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi.
Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul
începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse
copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine
la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau
mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând
egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu
mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să
mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel
Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de
obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie
în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus
aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare,
de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea
undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un
târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu
poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu
răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să
glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel
Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te
poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute
pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte”
Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins
şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul
însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar
toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă
iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la
bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.
Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul
intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul
îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi
pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur
firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “Am înţeles…,
spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta
îndrăzni.. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi
spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său
mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine,
spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am
să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi
spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi
rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă
clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat
la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru
înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în
ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o
firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”,
repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia.
Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan
Puric, “despre Omul Frumos”


DE RETINUT:
- Cele 6 Obstacole care stau în fata Fericirii:
ORGOLIUL,
SUPÃRAREA,
ATASAMENTUL
PLÃCEREA,
LÃCOMIA,
INVIDIA.
- Cele 6 Virtuti care ne aduc Fericirea :
PACEA,
ÎNTELEPCIUNEA,
IUBIREA,
ADEVÃRUL,
GENEROZITATEA,
ÎNTELGEREA.

******************************************

Doamne, invata-ma sa fiu:
- Flexibil ca Apa,
- Bland ca Zefirul,
- Rapid ca Lumina si
- Puternic ca Speranta.
Amin!