Blestem sau pedeapsa sa fie suferinta de a te vedea atat de clar in mintea mea
Tristete sau durere sa fie pumnalul de cenusa infipt in amintiri
Poate e interzis sa iubesti atat de mult,
Incat cineva mai presus de noi ne pedepseste.
Mor incet incet pe dinauntru cu fiecare sunet ce-mi aduce aminte de tine
Si cu orisice privire ce razbate zarea-n care tu nu esti
Ma simt ingropata de vie in aceasta vointa ce nu are voie sa creasca
Aceasta iubire e bogatia si pierzania mea
Dar de dragul sufletelor ce vor mai iubi,voi muri bogata.
luni, 24 ianuarie 2011
miercuri, 19 ianuarie 2011
Nesimtire,prostie,amuzament...
Unii oameni nu isi pot inghite nici macar saliva ,pentru ca are gust de nesimtire.
Chipurile suna urat acest gand care imi falfaie printre neuroni din primele minute ale acestei zile.Inchid ochii si ii deschid intr-o nesimtire crasa,minunea e ca nu e a mea.Poate daca as fi eu proprietarul ar fi mai gustoasa,insa asa imi provoaca voma.Si o inghit fortat pentru ca nu am ce face.Insa nu pot sa ma opresc din intrebari.Cum poti rezista pe pamantul asta fara sa te loveasca nimic?Cum poti fi atat de rece incat sa nu intelegi greul celor din jur?Cum poate un om sa iti zica ca l-ai deranjat ,si tu sa privesti relaxat un rahat de serial?Nu iti palpaie nimic in creierul ala de gaina?Nici un led,nici un beculet?Te vaiti ca ai varsat lacrimi amare si acum ii numesti pe ceilalti care sunt la fel ca tine prapaditi?Si te numesti "mandru"?Mandru de ce mai idiotule ,daca atunci cand deschizi gura miroase a nesimtire de la o posta? Ochii tai arunca sageti de invidie,si tu zambesti si intrebi daca mi-e bine?
Din cauza celor ca tine am parasit un taram ce nu va fi niciodata cel al fagaduintei,dar se pare ca oriunde as merge ma voi impiedica de gunoaie.Imi pare rau ca Dumnezeu si-a concediat firma de salubritate,cred ca s-a saturat si el sa umple un spatiu vast intre Rai si Iad cu persoane care nu au fost destul de bune ca sa faca bine,si nici macar destul de destepte ca sa faca rau.Purgatoriul lui Dante prezentat ca un taram mai mult sau mai putin al sufletelor chinuite,a ajuns acum groapa de gunoi a lui Lucifer,si profunda dezamagire a lui Dumnezeu care nici macar nu te poate condamna.De ce?Pentru ca prostia nu se condamna.Si perseverarea in prostie provoaca amuzament sau greata.De ce crezi ca radeam eu cand te priveam?
Chipurile suna urat acest gand care imi falfaie printre neuroni din primele minute ale acestei zile.Inchid ochii si ii deschid intr-o nesimtire crasa,minunea e ca nu e a mea.Poate daca as fi eu proprietarul ar fi mai gustoasa,insa asa imi provoaca voma.Si o inghit fortat pentru ca nu am ce face.Insa nu pot sa ma opresc din intrebari.Cum poti rezista pe pamantul asta fara sa te loveasca nimic?Cum poti fi atat de rece incat sa nu intelegi greul celor din jur?Cum poate un om sa iti zica ca l-ai deranjat ,si tu sa privesti relaxat un rahat de serial?Nu iti palpaie nimic in creierul ala de gaina?Nici un led,nici un beculet?Te vaiti ca ai varsat lacrimi amare si acum ii numesti pe ceilalti care sunt la fel ca tine prapaditi?Si te numesti "mandru"?Mandru de ce mai idiotule ,daca atunci cand deschizi gura miroase a nesimtire de la o posta? Ochii tai arunca sageti de invidie,si tu zambesti si intrebi daca mi-e bine?
Din cauza celor ca tine am parasit un taram ce nu va fi niciodata cel al fagaduintei,dar se pare ca oriunde as merge ma voi impiedica de gunoaie.Imi pare rau ca Dumnezeu si-a concediat firma de salubritate,cred ca s-a saturat si el sa umple un spatiu vast intre Rai si Iad cu persoane care nu au fost destul de bune ca sa faca bine,si nici macar destul de destepte ca sa faca rau.Purgatoriul lui Dante prezentat ca un taram mai mult sau mai putin al sufletelor chinuite,a ajuns acum groapa de gunoi a lui Lucifer,si profunda dezamagire a lui Dumnezeu care nici macar nu te poate condamna.De ce?Pentru ca prostia nu se condamna.Si perseverarea in prostie provoaca amuzament sau greata.De ce crezi ca radeam eu cand te priveam?
duminică, 16 ianuarie 2011
ELOGIU MIE
ELOGIU MIE
Azi am aflat ceva frumos despre moarte.Am vazut ceva ce e dincolo de frica de a-ti fi disparut pana si umbra
de pe acest pamant.Am aflat ca moartea poate fi impaciuitoare,ca poti privi la ea razand.
Privesc acum pe un gemulet ce nu e cu mult mai mare fata de fereastra prin care am privit lumea pana acum.
Vad taramuri necunoscute,poate fermecate de o magie pe care eu nu pot afla in starea mea de putrezeciune omeneasca.
Acest corp ce te trage inapoi,simtind frica,durere,neputinta.Realizez cate drumuri am ratat din cauza unor picioare ce nu mi-au ascultat
vointa;cate am scapat din vedere din cauza unor ochi care au fost incetosati de aburi ai nestiintei omenesti.
Cat de mult se putea ridica spiritul meu ,si cat de sus.... Cat de negru era totul,si eu nu puteam vedea.
Se pare totusi ca aici,printre nori privesti viata altfel.Impins bineinteles de aceleasi frici si emotii care cateodata
te infrana,cateodata te imping de la spate."Un sut in fund,un pas inainte" imi spunea cineva zilele trecute.Optimismul
m-a facut sa accept acest sut in fund cu zambetul pe buze,iar corpul m-a facut sa il traiesc la maxim.Acelasi zambet a
a intampinat imaginea mortii.O lume cufundata in fum negru ce ramane in urma ta,si tu,un mic egoist ce ai scapat din
ghearele ideii de a te chinui,zburand la propriu,printre nori pufosi,catre lumina.Acele taramuri ce le las in urma sunt
necunoscute mie,si ca forma ,si ca fond.Insa simt ca apartin de ele,si nu locului in care ma aflu.E un loc
unde nu poti dormi,nu poti visa,nu poti tremura.Te poti doar adapta.Ai putea sa stai aici o vesnicie,numai daca
Divinitatea iti permite.Ce o fi gandind EA despre tine,acum ca esti mai aproape de Adevar cu inca un pas?Asta sa fie oare
itinerariul ce trebuie parcurs pentru a dobandi pacea suprema?Intelegerea si acceptarea ideii de moarte?Se refera aceasta
testare doar la moartea noastra sau si la a celor din jururl nostru?Cu cat imi pun mai multe intrebari
cu atat se pare ca lumea mea se intoarce cu susul in jos,iar ceea ce imi pare cunoscut se ascunde printre nori.
DEci voi cauta sa aflu raspunsurile fara sa mai intreb,poate doar sa ma mai intreb.Pana una alta vreau sa-mi zic mie "BRAVO"!
Bravo ca ai reusit sa fii impacata cu tine ca femeie,ca om.Bravo ca ai reusit sa transfomri ,pentru tine,
un palc de ciuperci otravitoare intr-o pajiste de trandafiri.Bravo ca deocamdata esti tu,desi sugrumata de emotii.
Azi am aflat ceva frumos despre moarte.Am vazut ceva ce e dincolo de frica de a-ti fi disparut pana si umbra
de pe acest pamant.Am aflat ca moartea poate fi impaciuitoare,ca poti privi la ea razand.
Privesc acum pe un gemulet ce nu e cu mult mai mare fata de fereastra prin care am privit lumea pana acum.
Vad taramuri necunoscute,poate fermecate de o magie pe care eu nu pot afla in starea mea de putrezeciune omeneasca.
Acest corp ce te trage inapoi,simtind frica,durere,neputinta.Realizez cate drumuri am ratat din cauza unor picioare ce nu mi-au ascultat
vointa;cate am scapat din vedere din cauza unor ochi care au fost incetosati de aburi ai nestiintei omenesti.
Cat de mult se putea ridica spiritul meu ,si cat de sus.... Cat de negru era totul,si eu nu puteam vedea.
Se pare totusi ca aici,printre nori privesti viata altfel.Impins bineinteles de aceleasi frici si emotii care cateodata
te infrana,cateodata te imping de la spate."Un sut in fund,un pas inainte" imi spunea cineva zilele trecute.Optimismul
m-a facut sa accept acest sut in fund cu zambetul pe buze,iar corpul m-a facut sa il traiesc la maxim.Acelasi zambet a
a intampinat imaginea mortii.O lume cufundata in fum negru ce ramane in urma ta,si tu,un mic egoist ce ai scapat din
ghearele ideii de a te chinui,zburand la propriu,printre nori pufosi,catre lumina.Acele taramuri ce le las in urma sunt
necunoscute mie,si ca forma ,si ca fond.Insa simt ca apartin de ele,si nu locului in care ma aflu.E un loc
unde nu poti dormi,nu poti visa,nu poti tremura.Te poti doar adapta.Ai putea sa stai aici o vesnicie,numai daca
Divinitatea iti permite.Ce o fi gandind EA despre tine,acum ca esti mai aproape de Adevar cu inca un pas?Asta sa fie oare
itinerariul ce trebuie parcurs pentru a dobandi pacea suprema?Intelegerea si acceptarea ideii de moarte?Se refera aceasta
testare doar la moartea noastra sau si la a celor din jururl nostru?Cu cat imi pun mai multe intrebari
cu atat se pare ca lumea mea se intoarce cu susul in jos,iar ceea ce imi pare cunoscut se ascunde printre nori.
DEci voi cauta sa aflu raspunsurile fara sa mai intreb,poate doar sa ma mai intreb.Pana una alta vreau sa-mi zic mie "BRAVO"!
Bravo ca ai reusit sa fii impacata cu tine ca femeie,ca om.Bravo ca ai reusit sa transfomri ,pentru tine,
un palc de ciuperci otravitoare intr-o pajiste de trandafiri.Bravo ca deocamdata esti tu,desi sugrumata de emotii.
duminică, 2 ianuarie 2011
Nu putem fi altcineva
E incredibil cum gesturile ne dau de gol.E incredibil cum un obicei devine o parte a unei personalitati,si se rasfrange asupra noastra asa cum in lumea povestilor o magie se revarsa peste zane.Oricat am incerca sa schimbam,infatisarea,comportamentul,limbajul,sa devenim mai civilizati,sau mai nepoliticosi,mai timizi sau mai indrazneti,exista un moment intr-o intamplare pe care avem s-o povestim peste ani,care ne da pur si simplu de gol revelandu-l pe EU.
Incercam sa credem ca suntem influentati de cei din jur,sau de momentul in sine,insa nu constientizam ca de fapt le aratam celorlalti o parte a noastra si nu o parte din ei.O parte pe care am ascuns-o,cu sau fara initiativa proprie,pentru ca odata ne-a deranjat pe noi sau pe altcineva. Infranarea poate merge atat de departe incat stam nemiscati si privim cum altii ne schimba vietile si sufletul,iar acea bucatica pe care o ascundem se lupta sa iasa la suprafata,dar noi suntem mai puternici,si o tinem inlantuita,sau cel putin asa credem.De fapt ceea ce tinem ascuns ne roade pe dinauntru ca un vierme ce ia nastere in interior si se lupta sa iasa la suprafata.
De fiecare data cand simt ca nu ma aflu unde trebuie,ca asta nu e lumea mea,stau si ma intreb,daca nu am si eu un vierme in suflet.Poate ar trebui sa priviti si voi.
Incercam sa credem ca suntem influentati de cei din jur,sau de momentul in sine,insa nu constientizam ca de fapt le aratam celorlalti o parte a noastra si nu o parte din ei.O parte pe care am ascuns-o,cu sau fara initiativa proprie,pentru ca odata ne-a deranjat pe noi sau pe altcineva. Infranarea poate merge atat de departe incat stam nemiscati si privim cum altii ne schimba vietile si sufletul,iar acea bucatica pe care o ascundem se lupta sa iasa la suprafata,dar noi suntem mai puternici,si o tinem inlantuita,sau cel putin asa credem.De fapt ceea ce tinem ascuns ne roade pe dinauntru ca un vierme ce ia nastere in interior si se lupta sa iasa la suprafata.
De fiecare data cand simt ca nu ma aflu unde trebuie,ca asta nu e lumea mea,stau si ma intreb,daca nu am si eu un vierme in suflet.Poate ar trebui sa priviti si voi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
